"Pentru Pitagora sufletul avea forma patrata. La vechii chinezi patratul neînchis era simbolul infinitului. Mondrian si-a petrecut douazeci de ani din viata desenând patrate." concluziona Octavian Paler.
Eu vreau doar sa spun ca sufletul meu e rotund. Nu imi plac colturile, prefer un cerc din care sa sar afara, si sa sar inapoi inauntru. Sa nu am colturi in care sa se adune praful, si linii verticale care sa se alinieze cu sufletul meu, si nici sa se intersecteze cu el. Prefer o singura linie, care sa se intoarca intotdeauna la mine, oriunde ar fi, ca un bumerang.
Viata e culoare. Poate patratele lui Mondrian erau rosii, albastre si galbene, dar eu as prefera un portocaliu intens, sau un cerc de ciocolata amaruie cu menta si parfum de scortisoara pe buza unui pahar de vin fiert. Prefer un amestec de simturi, sa vad, sa ating, sa miros. Nu vreau ca viata mea sa se rezume la linii albe si negre, la un simt monocrom si insipid.
"Arhitectura este jocul savant, corect si magnific al formelor reunite sub lumina." zicea le Corbusier. Nu stiu ce forma avea sufletul lui, dar sunt sigura ca nu era un cerc. Chiar si asa, forma lui rectangulara (poate ar fi prea dur sa zic colturoasa, desi nu ar trebui sa fiu altruista cu un om care era de parere ca o casa este o masina de locuit) a dat luminii o alta dimensiune. O a patra dimensiune, care nu tine nici de forma sufletului, nici de forma de arhitectura. O forma temporala, transcendenta, aproape muzicala. Cu niste bemoluri fine, si o soapta profetica de jazz. Imposibil de inchis intr-o cutie muzicala, si totusi impietrita intr-o suflare.
Si cu toatea astea, sufletul meu e rotund.